Majoritatea părinților intră în fotbal cu cele mai bune intenții. Își duc copilul la antrenament din bucurie, din dorința de a-l vedea activ, sănătos, fericit. La început, nimeni nu se gândește la performanță, selecție sau presiune. Este joacă. Este entuziasm. Este copilărie. Problema apare atunci când joaca se transformă într-un drum.
“Copiii voștri nu sunt copiii voștri. Ei vin prin voi, dar nu de la voi.”
Kahlil Gibran
Părinții nu sunt nepregătiți pentru că nu iubesc suficient sau pentru că nu se implică. Sunt nepregătiți pentru că nimeni nu îi pregătește pentru ceea ce urmează. Nu există ghiduri reale, nu există conversații oneste, nu există explicații despre ce înseamnă, cu adevărat, creșterea unui copil într-un sport competitiv.
Majoritatea părinților nu știu că fotbalul juvenil nu este liniar. Că un copil poate fi foarte bun la 9 ani și invizibil la 14. Că un sezon excelent poate fi urmat de unul dificil. Că respingerea face parte din proces, nu din eșec. Nimeni nu îi învață pe părinți cum să gestioneze comparațiile. Cu alți copii. Cu alți părinți. Cu propriile așteptări. Și, fără să-și dea seama, ajung să transforme fiecare meci într-un test, fiecare selecție într-un verdict, fiecare bancă într-o dramă.
Părinții nu sunt pregătiți nici emoțional. Pentru tăcerile copilului după meci. Pentru zilele în care nu mai vrea să vorbească despre fotbal. Pentru momentele în care munca lui nu este recunoscută. În lipsa unui cadru clar, părinții reacționează instinctiv. Unii pun presiune. Alții intervin excesiv. Unii devin avocații copilului în fața antrenorilor. Alții se retrag complet, din teamă să nu greșească. Am fost și eu acolo.
Am intrat în fotbal cu impresia că experiența, iubirea și bunul-simț sunt suficiente. Nu sunt. Fotbalul copilului tău îți testează răbdarea, ego-ul, fricile și limitele mai mult decât orice alt domeniu.
Părinții nu sunt nepregătiți pentru că nu vor să învețe. Sunt nepregătiți pentru că drumul începe înainte ca ei să știe ce întrebări să pună.