Există o întrebare pe care niciun copil nu o aude la începutul drumului lui în fotbal, pentru că ar părea nepotrivită, aproape nedreaptă, într-o lume construită din speranță și din devenire, și totuși este, poate, singura întrebare care contează cu adevărat, o întrebare care nu se rostește pe marginea terenului, nu se regăsește în planurile de pregătire și nu este pusă de antrenori sau de agenți, ci apare mult mai târziu, în liniștea unui moment în care visul încetinește sau se oprește și în care copilul, devenit între timp tânăr, rămâne singur în fața ei:
Cine ești tu, atunci când nu mai ești fotbalist?
Pentru că, ani la rând, identitatea lui a fost simplă, clară, incontestabilă, o identitate purtată cu mândrie și cu inocență, o identitate care îi dădea locul lui în lume și sensul zilelor lui, o identitate care răspundea în locul lui la toate întrebările despre viitor.
El era fotbalistul.
Copilul care mergea la antrenament când alții mergeau la petreceri. Copilul care se trezea devreme când alții dormeau. Copilul care visa cu ochii deschiși și care își construia viața în jurul unei mingi care devenise, fără să își dea seama, centrul universului lui. Dar un copil nu este doar visul lui. Este mult mai mult decât rolul pe care îl joacă. Este râsul lui. Este felul în care iubește. Este sensibilitatea pe care o ascunde. Este forța cu care trece peste dezamăgiri. Este omul care crește dincolo de teren.
Problema este că, uneori, fără să vrem, fără să realizăm, noi, părinții, antrenorii, lumea întreagă, începem să vedem copilul doar prin prisma fotbalului, începem să îl numim „fotbalistul”, începem să îl validăm pentru performanțele lui și, încet, fără intenție, fără răutate, contribuim la construirea unei identități fragile, o identitate care există atâta timp cât există fotbalul. Și atunci, dacă fotbalul se oprește, copilul simte că dispare și el odată cu el. Pentru că nu a fost învățat să se vadă și altfel. Nu a fost învățat că valoarea lui nu stă doar în minutele jucate. Nu a fost învățat că este suficient, chiar și fără acel vis. De aceea, poate cea mai importantă responsabilitate a unui părinte nu este să crească un fotbalist. Este să crească un om. Un om care știe că fotbalul este parte din viața lui, dar nu este toată viața lui. Un om care știe să piardă fără să se piardă. Un om care știe să meargă mai departe fără să își nege trecutul. Pentru că fotbalul oferă o identitate. Dar nu trebuie să o consume pe cea personală.
Am înțeles, privind drumul lui Ati și privind atâția alți copii, că fotbalul este o haină pe care o porți ani de zile, uneori o viață întreagă, dar care nu devine niciodată pielea ta. Pielea ta este cine ești când rămâi singur cu tine. Cine ești când nimeni nu te aplaudă. Cine ești când nu mai ai nimic de demonstrat. Pentru că, la final, copilul tău nu va rămâne în istorie pentru câte goluri a dat. Va rămâne în viață pentru omul care a devenit. Și acesta este, poate, cel mai important lucru pe care trebuie să îl știe: că el nu este iubit pentru că este fotbalist. Este iubit pentru că este el. Iar fotbalul, indiferent cât durează, nu îi definește valoarea. Doar îi spune o parte din poveste. Nu pe toată.
„Copilul tău nu este visul pe care îl urmează, ci sufletul care rămâne, chiar și atunci când visul se schimbă.”
*fragment din urmatoarea mea carte ” Între gol și tăcere”